Lumina care se stinge

„Iar noi toţi, privind.. cu fața descoperită, gloria Domnului.” 2 Corinteni 3:18, Bucuresti 2001
Un slujitor al Domnului trebuie să stea atât de mult singur, încât să nu observe niciodată că este singur. În primele faze ale vieţii de creștin apar adesea descurajări; oamenii care erau lumină se sting şi cei care obișnuiau să stea alături de noi mor. Trebuie să ne obişnuim atât de mult cu aceasta, încât nici să nu mai observăm că suntem singuri. Pavel a spus: „Toţi m-au părăsit… dar Domnul a fost cu mine” (2 Timotei 4:16-17). Trebuie să ne zidim credinţa nu pe lumina care se stinge, ci pe lumina care nu se stinge niciodată. Când
oamenii „mari” se duc, ne întristăm, până când vedem că ei trebuie să plece; singurul lucru care rămâne este să privim noi înşine la faţa lui Dumnezeu.
Nu permite ca vreun lucru să te împiedice să-L privești pe Dumnezeu drept în faţă căutând răspunsul Lui cu privire la tine
însuţi şi la doctrina ta; de fiecare dată când predici, ai grijă să priveşti mai întâi la Dumnezeu în legătură cu mesajul tău și atunci gloria Lui va rămâne peste tine tot timpul. Un lucrător creştin este un om
care privește mereu la faţa lui Dumnezeu și apoi merge să le vorbească oamenilor. Caracteristica lucrării lui Cristos este faptul
că o însoţeşte permanent o glorie de care lucrătorul nu este deloc conștient. „Moise nu știa că pielea feţei lui strălucea pentru că vorbise cu Domnul”.
Niciodată nu suntem chemați să ne arătăm deschis îndoielile sau să ne exprimăm bucurile ascunse ale vieţii noastre cu Dumnezeu. Secretul vieţii lucrătorului este acela că el se află tot timpul în armonie cu Dumnezeu.